Vitaminele si alimentatia
Dedic acest articol bunului meu prieten Calin :)
„Sunt considerate micronutrienti pentru ca organismul are nevoie de ele in cantitati relativ mici, in comparatie cu nutrienti cum sunt carbohidratii, proteinele, grasimile si apa.”
(Phyllis A.Balch)
La sfârşitul secolului 19, diverşi cercetători au observat că administrând animalelor o alimentaţie fără cele trei elemente energetice de bază, adică protide, materii grase şi zaharuri pure, având sare şi apă, acestea mureau şi nu puteau să se reproducă. În schimb, dacă li se completa regimul (care comporta, teoretic, toate elementele necesare organismului) cu gălbenuş de ou şi cu lapte integral, animalele creşteau normal. Astfel apărea ideea că “trebuie să existe”, în gălbenuşul oului sau în lapte, anumite substanţe necunoscute, absolut necesare dezvoltării normale. Experimentele ulterioare au permis să se descopere existenta unei vitamine, denumită vitamina A, a cărei prezentă, deşi în doză infinitezimală, se dovedeste obligatorie în alimentaţie.
Progresele ştiinţei moderne nu făceau altceva decât să confirme anumite noţiuni "empirice" ale trecutului. Predecesorii noştri, au sesizat cu mult timp in urma, importanta acestor elemente calitative. Fără să le cunoască natura exactă, ei ştiau să utilizeze unele dintre proprietăţile lor.
Vasco da Gama, în 1547, şi-a pierdut două treimi din echipaj din cauza scorbutului. Au trecut deja mai multe secole de când navigatorii, ca să se ferească de boala aceasta şi de alte afecţiuni, ştiau că trebuie să ia cu ei vegetale proaspete, lămâi,ceapă şi varză. ......pentru salata ....probabil. :).
Le avem la indemana (....remediile)......si nu stim sa le exploatam.
Şi pelin beau, pelin mănânc,
Seara pe pelin mă culc.
Dimineaţa când mă scol,
Cu pelin pe ochi mă spăl,
Mă spăl să mă răcoresc,
Şi mai rău mă amărăsc,
(Versuri populare)…. Folclorul contraataca….. : )))
*Pelinul este o plantă perenă, ierboasă, are numeroase utilizări în medicina umană și veterinară de la noi si din alte țări. Excitant al secrețiilor gastrice, antiinflamator al mucoaselor gastro-intestinale, antihelmintic, antidiareic, laxativ, în hipotonie gastric.s.a.m.d.*
Importanta vitaminelor este într-adevăr capitală: suprimarea vitaminei C atrage după sine scorbutul, eliminarea vitaminei A provoacă tulburări ale creşterii şi afecţiuni oculare care pot duce la orbire; absenta vitaminei B din alimentaţie se soldează cu apariţia bolii “beri-beri”, iar cea a vitaminei A duce la rahitism.
“Importanta biologică a vitaminelor, spune Guggenhein, constă în funcţia lor de cofermenti, care le face în stare să catalizeze procesele enzimatice ale tuturor ţesuturilor vii. Viata normală nu poate fi menţinută dacă organismul viu nu primeşte, ca factori de nutriţie, vitaminele pe care nu le poate sintetiza”.
Să ne intelegem că, pentru cine îşi diversifica cât mai mult cu putinţă hrana, rezervând un loc larg crudităţilor, “problema vitaminelor”, în realitate, nu există. “Alimentele sunt totdeauna perfect echilibrate pentru speţa căreia îi convin“ (A. Orain). Cu excepţia câtorva cazuri particulare, nu există riscuri de hipervitaminoză.
Totul se petrece ca şi cum organismul ar şti să utilizeze vitaminele pornind de la relaţia alimentară zilnică, treptat, pe măsura nevoilor sale, compensând un deficit momentan, stocând în alte părţi vitaminele pe care nu le foloseşte imediat. Aducându-i zilnic noi vitamine naturale, putem să ne ajutăm la maximum organismul să devină sau să rămână cea ce dorim să fie.
Deficienţele vitaminice sunt cunoscute de secole. Boala beri-beri a fost descrisă în China cu 2000 de ani înaintea erei noastre, iar scorbutul este menţionat în Papirusul Ebers cu 1500 de ani înaintea erei noastre (Goldsmith).
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea se ştia că boli ca scorbutul şi pelagra însoţesc dietele defectuoase, iar la începutul secolului al XIX-lea, mulţi credeau că „alimentele conţin o substanţă nutritivă particulară”. Cel care pune însă bazele cercetărilor şi, mai târziu, ale descoperirii vitaminelor este Ejkman (medic olandez în Indiile Estice Olandeze), care la sfârşitul secolului al XIX-lea descoperea că hrănirea păsărilor cu orez decorticat ducea la paralizia acestora. Vindecarea se obţinea prin alimentare cu orez nedecorticat. Grifins, un alt medic olandez, consideră că beri-beri la om şi animale se produce prin deficitul alimentar al unei substanţe găsite în coaja orezului (Goldsmith).
Chimistul polonez Funk, este cel care în „Etiologia bolilor carenţiale”(1912), foloseşte pentru prima dată termenul de vitamină (amina vieţii). Ulterior se descoperă, se izolează şi se precizează acţiunea unei serii de vitamine, ca: A, D, K, E, C, B s.a.m.d. S-au determinat necesităţile de vitamine ale organismului uman pentru asigurarea creşterii, menţinerea sănătăţii, dezvoltarea intelectuală etc.
S-au precizat necesităţiile în cazul unor anumite stări patologice. S-a arătat că vitaminele sunt substanţe indispensabile reacţiilor metabolice din organism şi oricărui proces vital, deşi nu au valoare energetică şi nici rol plastic. Sunt biocatalizatori exogeni, fără de care reacţiile biochimice din organism (intra sau extracelulare) nu au loc.
Definiţia lui Hofmeister, potrivit căreia vitaminele sunt „substanţe răspândite în regnul animal şi vegetal, care apar în alimentaţie numai în mici cantităţi şi sunt indispensabile pentru creşterea şi conservarea organismului uman”, rămâne valabilă şi astăzi.
Afirmaţia că vitaminele nu pot fi sintetizate „în corpul animal” rămâne valabilă numai în parte. Majoritatea animalelor sintetizează acidul ascorbic , numeroase mamifere îl sintetizează, dar omul, maimuţa si delfinul nu sintetizează niacina plecând de la aminoacidul triptofan. Vitamina K este sintetizată de bacteriile intestinale în cantităţi suficiente.
Astazi, cunoştinţele asupra vitaminelor sunt destul de avansate, iar cercetările din ultimul deceniu au modificat multe din concepţiile „vechi” asupra lor.
Se ştie că vitaminele îşi desfăşoară funcţia în cadrul metabolismului în combinaţie cu proteinele, în calitate de catalizatori.
Lucrări recente au scos în evidenţă un nou punct de vedere cu privire la vitaminele liposolubile. Ele trebuie privite mai degrabă ca hormoni decât ca vitamine în sensul clasic, căci acţionează în calitate de coenzime.
Astăzi se zice ca hormonii sunt acei semnalizatori chimici care, secretaţi în torentul circulator sanguin, determină ţesuturile organelor să răspundă prin difernţierea şi producerea unor noi tipuri de celule şi enzime (Wolf).
O consecinţă a faptului că vitaminele liposolubile acţionează ca hormoni este aceea că ele influenţează, nu atât activitatea, cât şi sinteza unor enzime.
Astfel, Johnson a arătat că vitamina A are un efect considerabil în stimularea sintezei de ARN, atât în ficat, cât şi în mucoasa intestinală. S-a văzut că această sinteză este influenţată de cantităţi mici de vitamina A. Se ştie că ARNm (mesager) are un rol deosebit în reglarea sintezei de proteine. Lipsa de vitamina A scade activitatea sintetazei amino-acil-ARN.
Pentru a activa în ţesuturi, vitamina A trebuie să fie dusă de la ficat la acestea. Se ştie că, de la intestin la ficat, vitamina A este adusă pe cale limfatică, sub formă de eter de retinol al acidului palmitic. Totuşi, în " torentul" circulator, eliberată din ficat, ea circulă în proporţie de peste 75% sub formă de retinol hidrosolubil combinat cu o proteină de transport şi anume cu a 1-globulina şi serumalbumina. S-a stabilit că acest complex proteină-retinol nu conţine lipide. Datorită diferenţelor mari de structură chimică şi funcţie biologică dintre diversele vitamine, clasificarea lor este greu de făcut. Cea mai utilizată clasificare este cea care foloseşte criteriul solubilităţii:hidrosolubile (adica solubile in apa): vitamina C, vitamina B1, vitamina B2, acidul pantotenic, vitamina B6, niacina, vitamina B12. liposolubile (adica solubile in grasimi): vitamina A, vitamina D, vitamina K, vitamina E, vitamina Q, vitamina F.